Se afișează postările cu eticheta bucuresti. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta bucuresti. Afișați toate postările
a fost toamnă
...în alt sistem de coordonate, aia e viaţa din noi, care ne trage spre ea...cu voinţă cumplită - deşi nu are unde să ne mai ducă.
cu o carte in mana stau, citesc pasaje halucinante despre camere inalte. o sa imi ridic privirea si o sa am impresia ca vad un film, cadre inconsecvente in care uitam sa mai stergem urmele balansului.
Imaginea unei strazi cu stalpi contorsionati. Oameni cu umbre de vin pe umeri isi poarta noptile. Nu am nimic de gand si mi-e usor. Am trei vise in rucsac. Unul dintre ele e despre o mare care apare dincolo de un deal. Un altul despre tine intr-un autobuz. Un al treilea despre o ploaie aromata. Am doua ceaiuri rosii in buzunare. Aduc uneori cu ele un somn mai linistit. La piept am calmante mici. Si ele aduc somn uneori. Linistit. Dar peste toate astea am inca soapta ta la ceafa: "Te iubesc crunt. Crunt" - mi-ai zis de dimineata. (Un gand din coltul camerei - George Visan)
"desi totul ramanea intact, vedeam oamenii si lucrurile din jurul meu din punctul de vedere al ranitului..." (M.B.)
chiar daca am fi stat pe loc, admirand inutilitatea pasilor ce nu mai veneau, m-ai fi intrebat "pana cand sa merg cu tine?"
de cand stau in genunchi, iar pamantul imi traseaza cute ale convingerii pe frunte, gandesc ca orizontala e umbra verticalei. de atunci nu e ceva care sa aiba greutate...
interior de camera sub si supraexpus. suprapus nespus.
Vreau sa uit drumul care ma tot aduce aici,
Vreau sa mi-l dezlipesc de talpi,
Sa imi eliberez coastele de praf si pamant...
Exista un loc care te opreste.
Care nu contine drumuri si intersectii, etaje sau trepte.
Care te lasa sa iti imaginezi ca e orice loc sau ca e acel loc pe care il presimteai.
Exista un loc care nu se comprima intre litere , ci intre emisfera stanga si cea dreapta.
Care nu se mai vindeca de atatea nelinisti ale tuturor celor care s-au uitat pe sine acolo.
Dimineti de ore verzi, in care iti aduni curiozitatile undeva in dreapta. Acolo unde orasul sta adormit, frumos cand nu e constient de el. Cand nu vrea sa iti arate ceva anume si totusi se dezvaluie in cele mai personale ipostaze ale sale.
- Ce vezi? te intreb...
- O inima de metal care pulseaza...Traieste...
Pentru ca toti vrem sa fim mintiti. Si totusi...usa nu e inchisa, lacatul nu e decat un concept mental, iar conturul nu exista...
is the one that sees beyond colors...
Calatoria balonului de sapun care se uita la tine cand tu privesti in alta parte...
O scara nesigura si totusi certa, cu exact atatea trepte de cate e nevoie ca sa devin constienta de pasii mei, dar sa nu le simt greutatea stringenta si apasatoare.
Ea ma asteapta sprijinita de usa ca un parfum si privirea ei imi expune, explica, deseneaza vorbe placute, ca niste promisiuni. Treptat nu ii mai aud cuvintele, care se fac moi si rotunde in momentul in care ne asezam intre tavanul jos si podeaua usor denivelata. Nu mai disting pauzele din discursul ei si tot ce mai ajunge la mine e o voce continua, exact ca un fir de ata colorata cu care ma joc pentru ca nu stiu ce altceva sa fac.
Lumea incape in 35 mm si muzica ei e exact filmul derulandu-se in imagini difuze: amestec de prezenta ei si a mea si trairi de scafandru in adancurile unui fluid hipnotic.
................................................................................................................................................
Ea ma incurajeza sa cred ca pot fi orice si oricine tocmai pentru ca ma salveaza imaginatia.
Acum ea e absorbita de cursuri si picteaza ceva pe marginea foilor pe care le-a imprastiat peste tot in jur. Iar eu o intreb:
- Poti sa ma transformi intr-un gand negandit, intr-un cuvant nerostit care se
stie, se traieste, dar nu se pronunta vreodata? Sau...intr-o imagine reflectata intr-un balon de sapun care trece uneori pe langa tine, cand tu privesti in alta parte?
- Shhh, chiar este posibil, tresare Ea...
Ziua in care lumina venea din interiorul cladirilor...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
