Iti trebuie curaj ca sa cedezi. Ca sa respingi o realitate deformata, tocmai pentru ca suporta atat de multe viziuni si nume. Pentru ca e a tuturor si a nimanui.
Te-ai intrebat vreodata cat spatiu ti-ar mai ramane daca ar exista o forma grafica a fiecarei voci, a fiecarui cuvant pe care il pronunti? Daca sunetele si-ar cere dreptul la forma? Ai intra in camera ta si acolo ar sta, in grade diferite de alterare, propozitiile zilei de ieri, suprapuse peste tacerile minutelor absente. Si te gandesti ca atunci nimeni nu ar mai vorbi, pentru a nu se inconjura de cuvinte irevesibile, care sa le pretinda reducerea mirarilor.
Oamenii siberieni fac gesturi ample, se inconjoara de propriile corpuri, au voci telurice tocmai pentru a acoperi spatiul care ii desparte. Isi intind mainile chiar si cand nu le misca, pentru a cuprinde cei cativa centimetri care mereu intervin intre culoare si nuanta, intre ochi si privire, fara sa mai sesizeze ca au trecut deja prin obiectele din jur, ca le-au strapuns cavitatile toracice ca pe un abur. Cei care stiu sa incapa in ei insisi au fost mereu constienti de alte prezente. Cei care se arunca salbatic din corpul lor in vid, cei care striga si fumeaza cu fiecare celula au fost intotdeauna prea departe…
Iti trebuie curaj sa nu iti asumi un univers bolnav, in care fiecare este cine i se permite sa fie, in care normalitatea a devenit o dementa colectiva si impersonala…si deviatii sunt cei care, de fapt, inteleg…Iti trebuie curaj sa strigi cand toti au invatat sa taca, sa le insumezi vocile pierdute in abandonul acceptarii.
Iti trebuie curaj sa cazi intr-o lume in care nu ai catre ce sa urci, sa pierzi intr-o realitate in care nu mai e nimic de castigat.
Iti amintesti cum, din cand in cand, auzi pe strada cate un strigat visceral si nu il identifici intr-o zona anume. Iar cand privesti in jur toti tac, mai vinovati decat tacerea.
Sa auzi un om etichetat ca suferind de o forma de nebunie cum striga in convulsii: ”sunt deprimat!”
Poate ca aici,acum, singura forma de a supravietui este autismul. Intr-o bucla repetitiva de sticla, cum e lumea in care te-ai trezit proiectat, sa intelegi si sa auzi prea multe devine insuportabil. Asa ca ti se impune autoblocarea, din instinct de conservare. Traieste in tine si taie-te cu cioburile durerii sparte care se intorc cu forta miliardelor de taceri in pieptul tau. Cum ar fi daca toti oamenii care isi poarta latent strigatul in ei l-ar materializa si ar cadea la unison pe acordurile halucinante ale durerii?
Am paraliza cu totii, pentru ca viata nu ar mai fi in noi , ci langa, mereu tinandu-ne de mana si pulsand undeva, in afara noastra…
"Ich sterbe” si imi dau seama de asta.
