de cand stau in genunchi, iar pamantul imi traseaza cute ale convingerii pe frunte, gandesc ca orizontala e umbra verticalei. de atunci nu e ceva care sa aiba greutate...
interior de camera sub si supraexpus. suprapus nespus.
ne-au inghetat pasii mult prea devreme, cand inca ne imaginam cum e sa plutim rataciti in ape bolnave. dar noi aveam atunci priviri fara scop, strigam ascutit si ne purtam ca niste fiinte prelungi, abandonate.