La capatul lui de franghie tot tace, dar mai spera....
La capatul lui de franghie tot tace, dar mai spera....
Pentru ca ne-am presimtit candva, am ajuns sa alergam unul spre celalalt - fuga aceea ca o nepasare de ce lasa in urma...Ne-am apropiat respirand din ce in ce mai alert, din ce in ce mai grabiti spre promisiunea noastra...Ne-am zarit in departari, doua puncte tulburate cautand forme in care sa existe, detalii, ochi mari si insetati...Am ajuns fata in fata si am amutit...de parca, din cauza vitezei, a nerabdarii am trecut fiecare prin corpul celuilalt si am continuat sa ne rostogolim, privind in urma incruntati...
Am aflat ca vesnicia incape intr-o secunda, aceea in care suntem, intr-adevar, oameni intalniti...
Doar uita-te in jur si intreaba-te
Cati oameni sunt intr-adevar acolo
Si pe cati i-ai inventat cu privirea.
A vedea prea mult fata de cat suporta retina ta si a nu vedea nimic - cred ca sunt echivalente.
Asteptam trenul ca pe o resuscitare. Radeam infrigurati, desenand cu aburi peisaje interioare. Ne faceam promisiuni grabiti si neatenti, cu ochii mereu la sine. Pareau atat de fluide, incat nu m-ar fi mirat daca ar fi trecut printre noi, separandu-ne ca un gand.
Uite...vine. Oare a fost aici dintotdeauna?
Un tren amar - ca o linie intrerupta. Singurul reper care mai poarta timpul nostru, blocandu-l in aceeasi bucla reversibila...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
